Recenzie la Aventura secundei de Vasile Mandric

Vasile Mandric este un poet care poate fi asemuit cu vinul - cu cât trece mai mult timp cu atât devine mai bun. Volumul său Aventura secundei este de fapt o carte colaj. Avem o primă parte Aventura secundei care conÈ›ine sonete scrise în 2016 È™i un rest alcătuit din grupajele intitulate Timp, Anotimp È™i Clipe care conÈ›in poezii scrise între anii 1955- 2016. Ei bine acest lucru este vizibil nu numai din datarea făcută de autor, este drept cu inconstanÈ›a specifică unui poet, dar, È™i din simpla citire. Sonetele din 2016 sunt parcă construite de un maestru care se joacă cu timpul, cu secundele È™i care brodează în jurul acestor noÈ›iuni într-o formă rafinată poveÈ™ti care miÈ™că sentimentele cititorului. Nu acelaÈ™i lucru se poate spune despre celelalte poezii. Această inegalitate a calității ne arată de fapt ceea ce am spus la început – Vasile Mandric devine mai bun în exprimarea sa poetică odată cu trecerea vremii. 

            ÃŽn poezia Timpul ne aduce imaginea pe care vrea să o sădească în mintea noastră È™i anume aceea a unui timp însufleÈ›it, umanizat – Oare/ de ce acum/ Timpul,nebunul/ È™i-a plantat de frică clepsidra/ între timpane È™i vântul acustic/ rugând un bob de Tăcere/ să păstreze liniÈ™tea/ până ce-adoarme/ ... pentru ca finalul să fie revelator – Mai târziu/ ne scrie pe frunte/ Aici odihneÈ™te Trecutul/ È™i abia atunci devin/ lucrurile lucruri.
            Jocului pe care autorul îl face cu timpul îi este contrapus anotimpul. Practic din acest dualism Vasile Mandric poate extrage imagini, combinaÈ›ii de cuvinte, explică trăiri îmbinând totul într-o poezie pe care apoi o va recreea peste ani în forma sonetelor din prima parte a cărÈ›ii. Gândul între două oglinzi paralele/ de mână mă duce/ È™i-alerg./ÃŽn una/ mă ceartă Trecutul de ani/ în cealaltă/ mă-mpunge Viitorul cu degetul/ în suflet până când/ pe sub tâmplă/ nu se È™tie de ce/ o să înflorească zăpezile.
            Chiar la începutul Clipe-lor în Somnul fântânii avem povestea prezentului care pleacă undeva să moarăCum pentru gând un Univers e mic/ mă chinuiesc de-un timp prin vis poeme,/ prin câte ceruri umblu să ridic/ somnul fântânii ce-l visez de-o vreme. Indiferent de toate aceste zbateri finalul este acelaÈ™i È™i poetul nu poate decât să-l contureze plastic – Se odihnesc străbunii în părinÈ›i/ căzuÈ›i în pacea țării È™i în nevoi,/ È™i straturi grele s-au depus cuminÈ›i/ de-atâtea oseminte de sub noi.
            Ideile despre dualismul timp – anotimp È™i despre structura clipelor care se scurg irevocabil ne sunt conturate subtil într-o falsă PremoniÈ›ie doar de dragul jocului cu final È™tiut. Tot mi-am zis, să mă las de iubite È™i scris,/ Timpul vine buluc, ca o turmă, chiar vine,/ Și ceasul cel rău scoate limba la mine/ Iar umbra din urmă, mă aruncă-ntr-un vis!// Anii vin, anii pier, între cer È™i pământ,/ Nici un vis, nici un glas, nu rămâne etern,/ Peste tot efemer, o poezie aÈ™tern,/ Cât mai pot ca să scriu, să mă pierd într-un cânt.// Anii trec, anii vin, amintire am fost,/ ÃŽntre cer È™i pământ, nu mai eÈ™ti, nu mai sunt!/ Doar cuvintele-cântec încolÈ›esc când au rost.// Gândul, sughiÈ›ul, se zbate ochiul stâng,/ Timpul mă ceartă urât prin părul cărunt/ Și tu m-aÈ™tepÈ›i, uitându-mă ... Plâng!.
            Nu putem încheia acest volum fără a aminti de CerÈ™etorul de timp care este un fel de testament al unui poet ajuns la deplina stăpânire a mijlocelor tehnice, care își cunoaÈ™te valoarea È™i puterea de creaÈ›ie È™i care dincolo de nostalgie se înarmează cu un umor sănătos care îl ajută să fie piÈ™icher chiar cu timpul: M-aÈ™ez într-un genunchi la colÈ› de stradă,/ Alături de amărâții cerÈ™etori,/ Mă tot gândeam la ei de multe ori,/ Dar n-a fost nimeni să mă creadă.// ÃŽn mâna dreaptă întinsă nu cer bani,/ AÈ™ vrea acum o viață indulgentă,/ Căci am È™i eu nevoia mea urgentă,/ Cu dreapta cer noroc, cu stânga anii!// Cum stau aÈ™a mi-au amorÈ›it genunchii/ Iar trecătorii scuipă cu dispreÈ›/ Și foamea-mi ia stomacul È™i rărunchii.// Dar într-un colÈ› stă cineva mereu,/ E Timpul singur, cel ce n-are preÈ›/ Dar el mi-a zis că nu-i de nasul meu.
            Folosind combinaÈ›iile surprinzătoare de imagini,  jucându-se cu formele È™i înÈ›elesurile cuvintelor Vasile Mandric reuÈ™eÈ™te că creeze un univers poetic. El este marele maestru al vorbelor care împiedicat în nostalgia clipelor, conturează un o formă  poeziei nu pentru sine ci pentru cei care ca È™i el vor ajunge la acest moment la existenÈ›ei. Timpul, anotimpul È™i clipele nu sunt decât pretexte pentru o privire a liniei vieÈ›ii.
  

Vasile Mandric, Aventura secundei, Brăila, editura Torent Press  2016, 128 pagini.
Mai nouă Mai veche